Sari la conținut 
Reflecții despre copilărie, iubire și felul în care învățăm să ne vedem valoarea în relații
Există oameni care iubesc frumos, care oferă enorm, care sunt atenți la nevoile celor din jur și care fac tot posibilul să nu rănească pe nimeni. Și totuși, în interiorul lor, trăiesc cu sentimentul că nu sunt suficienți.
Se tem că vor fi respinși, că vor fi părăsiți, că vor deveni „prea mult” sau, dimpotrivă, că nu vor fi niciodată îndeajuns pentru a fi aleși cu adevărat.
În cabinet, întâlnesc frecvent adulți care, fără să își dea seama, încă încearcă să merite iubirea. Nu doar în relațiile de cuplu, ci în aproape toate relațiile importante din viața lor. În felul în care oferă, în felul în care se adaptează, în modul în care încearcă permanent să fie pe placul celorlalți.
Mulți dintre ei au învățat asta foarte devreme, în copilărie. Au crescut în medii în care iubirea nu era simțită ca fiind sigură și constantă, ci condiționată, fragilă sau dependentă de comportamentul lor.
Unii au devenit „copiii buni”, cei care nu deranjau, care înțelegeau tot, care încercau să fie perfecți, responsabili și maturi prea devreme. Copii care simțeau că trebuie să fie cuminți pentru a primi aprobare, atenție sau afecțiune.
Alții au crescut în case în care exista tensiune, critică, răceală emoțională, conflicte sau indisponibilitate afectivă. Și, fără să poată înțelege atunci ce se întâmplă, au început să creadă că valoarea lor depinde de cât de mult oferă și de cât de puține nevoi au.
Așa se formează, adesea, adulții care nu știu să spună „nu” fără vinovăție, care se tem de conflict, care se supralicitează emoțional și care simt permanent nevoia să demonstreze că sunt suficient de buni pentru a fi iubiți.
Sunt oamenii care intră în relații și iubesc profund, dar care se pierd pe ei înșiși încercând să păstreze conexiunea. Care se adaptează excesiv, care evită să spună ce simt cu adevărat, care își reprimă nevoile pentru a nu fi respinși.
Și poate cea mai dureroasă parte este că, de multe ori, nici măcar nu realizează că fac asta. Pentru ei, a se sacrifica, a se minimiza sau a pune mereu nevoile celorlalți înainte a devenit ceva firesc.
În spatele acestui comportament există adesea o frică profundă, aceea că, dacă vor fi exact așa cum sunt, nu vor fi suficient de valoroși pentru a fi iubiți și aleși.
Vindecarea începe atunci când omul înțelege că nu trebuie să demonstreze permanent că merită iubirea. Că nu trebuie să fie perfect pentru a fi ales. Că poate fi vulnerabil fără să fie respins.
Poate că mulți dintre noi nu am învățat în copilărie cum arată iubirea sigură. Poate că am învățat să fim puternici, adaptați, responsabili și atenți la ceilalți, înainte să învățăm să fim blânzi cu noi înșine.
Dar ceea ce nu am primit suficient la timp poate fi înțeles, conștientizat și reparat mai târziu.
Pentru că, uneori, cea mai profundă vindecare apare în momentul în care omul încetează să mai alerge după iubire și începe, pentru prima dată, să creadă că este deja demn de ea.
